Mi-e dor

Mi-e dor, chiar poate te mai iubesc încă,

Dar trecutul amintirii noastre, mi-a făcut inima de stâncă.

Dar îți mai scriu, și te visez, îți simt privirea amară,

Și dorul meu e-nnăbușit în fumuri de țigară.

Iar chipul tău, ce blând îl mângâiam odată,

S-a șters, m-a părăsit ființa-ți toată.

Doar amintiri, închipuiri și visele nestinse,
Mai apără lângă icoana noastră, candela aprinsă.

Tu ai plecat, și eu m-am dus și drumurile toate,
Ne-au despărțit, au amânat iubirea de altă dată.

Când gura ta, cu buzele cărnoase, cu gust de dulce și cu suflări de foc,

Și-mbrățișări cu pielea dezgolită, mă aprindeau pe loc.

Te văd și azi cum umedă ca roua, cu ochii străluncind privești,
Pe sticla aburită, noi desenam povești.

Și tu râdeai, iar eu parcă pe-un nor zburam,

Și visele trăirii atunci se împlineau.

Ah, amorul, a plecat, sau poate, cine știe,
Nici nu s-a dus, că altul n-a mai vrut să vie.

Iar tu ca o fantasmă, în noapte-ai dispărut,

Doar Cerul și cu mine mai știm – cât a durut!

Te mai păstrez, ca o enigmă cunoscută,

Ca un ocean cu ape străbătute,

Ca un fluture ce-n palmă fâlfâia,
Acolo-n colț de suflet rămâi numai a mea.