EU, POETUL




Cuvânt neinventat

Pentru ce  simt eu – nu s-a inventat cuvânt!
Căci e prea pur și, parcă, e prea sfânt,
Căci ucigaș, diavolește parcă,
Plăcut de dureros inima-mi arată
Cum din senin, dar și din nebuloase focuri,
Vine un vânt ce-mi dezgolește locuri,
Vine o ploaie ce sufletul mi-l aburește,
O caldă respirație ușor mă amețește,
Iar vocea unei dulci copile subtil îmi amintește:
E-un joc abraș ce capătă esență,
E-un loc nebun ce-mi fură a mea prezență.
E o licoare tare, e chinul din poveste
Eliberat de un final frumos, pe noi ne-adăpostește.

Dar ce folos, e efemer,
E pentru câteva momente,
Căci visul are și-un sfârșit știut numai de unul,
Mai are și o altă față, ținută cu prudență, să nu se degajeze.
Dar o mai face.
Jucând pe-ascuns pe alte continente,
Cu alte minți și ignorând momente,
Ce-ademeneau în jurul meu trei universuri:
Al meu, al ei și cel comun pierdut prin multe sensuri.

Ah, și cât e de frumos s-o știi numai pe una…
Când alergi cu ea, ținând-o strâns de mână,
Când ea te-nvață a doua oară, având pe cap cunună,
Să te săruți cu ochii-nchiși, ca la-nceput – sub clar de lună,
Să simți plăceri sub degete durute,
Să guști trupesc atunci când buzele stau mute.
Și e superb să poți visa în doi pe-aceeași undă,
Să ai ce n-ai putea avea, să o cuprinzi și să te pătrundă,
Să dai ce ai și tot să nu-ți ajungă..
E minunat s-o vezi lucind și să o vezi cuminte,
S-o simți indiferentă, s-o simți cum se aprinde,
S-o vezi nebun, s-o simți cum pleacă,
Să o atingi, iar pielea ei să-ți cucerească porii,
Să-ntinzi mâna în sus și să cutreieri norii…

Ce simt eu e vis nestingherit.
E vechiul nou cu soare-acoperit.
E-un zbor plăpând ce-atinge orice strună
A unei voci ce-n șoaptă doar răsună.

Pentru ce simt eu – nu s-a inventat cuvânt. 




E noapte și felinarul stă aprins păzind întreaga punte.
E noapte și după un lung suspin, o lacrimă cade pe frunte.
E noapte, cu capu-n jos e spânzurată o curvă.
E noapte și jertfa propriului destin se va ascunde-n umbră.


E noapte, trecut-au multe amintiri.
E noapte, și noaptea se consumă marile iubiri.
E noapte, luna stă ascunsă printre nori de fum.
E noapte, bordelul unei mari matroane s-a transformat în scrum.






Mă-nchin, femeie!


Cu glas sonor plânge chitara,
În fața ta, sub felinar,
Și la apus când cade seara,
Visăm recife de coral.


Când adormiți de locuri calde,
Îmbrățișați pe banca noastră - 
Și ghiocei din neaua albă,
Și stelele pe bolta albastră.


Mă-nchin cu drag femeie scumpă,
Ce-adaugi lumii feerie,
Cea care a putut s-ascundă
Dureri și lacrimi ce-au rămas neștire.


Tu să rămâi suflet curat,
Și fugi tu de infame,
Și mângâie chip de bărbat,
Și-nvață de la MAME!







Mi-e dor

Mi-e dor, chiar poate te mai iubesc încă,
Dar trecutul amintirii noastre, mi-a făcut inima de stâncă.
Dar îți mai scriu, și te visez, îți simt privirea amară,
Și dorul meu e-nnăbușit în fumuri de țigară.

Iar chipul tău, ce blând îl mângâiam odată,
S-a șters, m-a părăsit ființa-ți toată.
Doar amintiri, închipuiri și visele nestinse,
Mai apără lângă icoana noastră, candela aprinsă.

Tu ai plecat, și eu m-am dus și drumurile toate,
Ne-au despărțit, au amânat iubirea de altă dată.
Când gura ta, cu buzele cărnoase, cu gust de dulce și cu suflări de foc,
Și-mbrățișări cu pielea dezgolită, mă aprindeau pe loc.

Te văd și azi cum umedă ca roua, cu ochii străluncind privești,
Pe sticla aburită, noi desenam povești.
Și tu râdeai, iar eu parcă pe-un nor zburam,
Și visele trăirii atunci se împlineau.

Ah, amorul, a plecat, sau poate, cine știe,
Nici nu s-a dus, că altul n-a mai vrut să vie.
Iar tu ca o fantasmă, în noapte-ai dispărut,
Doar Cerul și cu mine mai știm – cât a durut!

Te mai păstrez, ca o enigmă cunoscută,
Ca un ocean cu ape străbătute,
Ca un fluture ce-n palmă fâlfâia,
Acolo-n colț de suflet rămâi numai a mea.