Avortul - necesitate sau păcat?!

John Milton spunea că Femeia este o greșeală acceptabilă a Naturii. Însă care sunt cele mai dese și cele mai grave greșeli făcute de o femeie? Poate că se îndrăgostesc prematur și suferă în singurătate, poate că aleg să se combine nepotrivit și sunt mereu provocatoare. Poate că iubesc prea mult copiii încât uneori îi îndepărtează cu dragostea lor…iar alteori…îi omoară înainte de a se naște. Avortul este o crimă văzută diferit de societate. Pentru unii reprezintă o scăpare, pentru alții – păcatul suprem.


Statisticile arată că, anual, în Republica Moldova, se produc în jur de 15 000 de avorturi. Este o cifră foarte mare pentru o populație ca cea a Moldovei. Tot mai mulți specialiști își expun opiniile referitor la riscurile de după procesul de expulzare a fătului din cavitatea uterină, așa cum i se mai spune avortului. Infertilitatea, cancerul de col uterin, sănătatea psihică deteriorată, toate acestea pândesc femeile de fiecare dată când ele iau asemenea decizii.


Lipsa unei cariere sau a unei situații financiare bune te pot împinge spre avort. Lipsa de încredere, de susținere sau lipsa unui tată responsabil influențează direct decizia fiecărei femei asupra pruncului ce deja îl poartă sub inimă. Nu există timp sau loc potrivit pentru a naște, așa cum nu există mame tinere sau mame bătrâne. Există doar mame și atât.

Furtună în Chişinău

     E furtună în Chişinău. Oameni uzi continuă să alerge prin ploaie căutând un adăpost pentru a evita vreo hipotermie sau o răceală. Vântul aduce stropii de ploaie în rafale. Nedumeriţi, trecătorii nu ştiu încotro s-o ia. Instinctele sunt cele care coordonează acţiunile celor plouaţi şi speriaţi de mişcările copacilor ce se îndoaie asemenea unor paranteze.


     Să conduci pe asemenea furtună e ca şi cum te-ai juca "De-a Baba Oarba", pentru că cel mai bine vezi la 2 metri, iar mai departe e ceaţa printre care se văd luminile gălbui ale colegilor de trafic. Acum e cel mai uşor să nimereşti într-un accident sau să vezi unul.


    Intru într-o parcare aşa cum fac mai mulţi dintre şoferii care gândesc lucid şi nu se grăbesc în vreo oarecare parte. Scot un pix şi-o foaie. Îmi notez ce văd şi scriu aceste rânduri. Stau pe 100.9. Radioul prinde bine. N-a fost atins de furtună. Observ pleonasmul prezentatoarei şi zâmbesc. Descărcările electrice rozovesc şi albăstresc cerul, iar eu clipesc gândindu-mă că urmează să ne ne luăm zborul, apoi să ne trezim într-o altă galaxie :) . Ploaia, însă, reduce turaţiile, cerul se deschide la culoare, iar eu mă pornesc la drum.


     Merg şi mă gândesc la ea - cea care mă lasă, de fiecare dată când pleacă, cu o greutate uşor transportabilă ce se aşează în jurul pieptului făcându-se simţită prin fiecare respiraţie. Vreau să-i vorbesc, să-i spun cum a fost azi, dornic s-o văd cum mă ascultă cu interes.


     Ştiu că mă îndrept spre o destinaţie în care ea nu mă aşteaptă, dar mi-aş fi dorit. Ştiu că fără ea totul mi se pare o plutire în abis, iar ea e punctul meu de orientaţie. Niciuna din poveştile care s-au scris până acum nu au puterea să descrie alchimia dintre Eu şi ea.


     Volanul îmi mângâie mâna dreaptă, mână care nu demult era mângâiată de mâna ei. Sau de chipul ei...sau de oricare parte a corpului ei. Ferestrele asudă şi încep să apară inscripţiile făcute cu ceva timp în urmă. "Te iubesc", "eşti perfectă...pentru mine", iar eu subscriu: "treizeci şi două"...zile rămase până la revederea ei.
   
     Aprind aerul condiţionat şi aştept să se încălzească. Semaforul arde roşu. Îi scriu un sms. Răspunsul primit mă bucură, având parcă proprietatea de-a-mi umple golul aşteptării. Şi-i spun fără să ştie, s-audă sau să afle: "n-ai vrea să încetezi să te mişti acolo-n colţ de suflet, în partea stângă, jos, sub inimă unde ţi-e locul?!".


     Tăcere. Drumul continuă. Privesc spre zare şi, la graniţa norilor ce acoperiseră Chişinăul, e senin. Eu voi ajunge acolo. Acolo unde norii nu vor mai fi un paravan al gândurilor mele.


     Aici, drumul parcă nici n-a fost udat. Pot să accelerez în voie. Privirile mi se-ndreaptă spre locuri unde aş fi putut sta cu ea. Culcaţi pe-o pătură, să râdem, să privim cerul, să urmărim apusul. Se face seară. Stau sub stele, care, parcă spălate de ploaie, strălucesc mai tare. Vântul îmi adie părul, iar eu îi spun parcă mi-ar fi alături:
Noapte bună,
Te iubesc!

Cuvânt neinventat

Pentru ce  simt eu – nu s-a inventat cuvânt!
Căci e prea pur și, parcă, e prea sfânt,

Căci ucigaș, diavolește parcă,
Plăcut de dureros inima-mi arată
Cum din senin, dar și din nebuloase focuri,

Vine un vânt ce-mi dezgolește locuri,

Vine o ploaie ce sufletul mi-l aburește,
O caldă respirație ușor mă amețește,

Iar vocea unei dulci copile subtil îmi amintește:

E-un joc abraș ce capătă esență,

E-un loc nebun ce-mi fură a mea prezență.

E o licoare tare, e chinul din poveste

Eliberat de un final frumos, pe noi ne-adăpostește.

Dar ce folos, e efemer,

E pentru câteva momente,

Căci visul are și-un sfârșit știut numai de unul,

Mai are și o altă față, ținută cu prudență, să nu se degajeze.

Dar o mai face.

Jucând pe-ascuns pe alte continente,
Cu alte minți și ignorând momente,

Ce-ademeneau în jurul meu trei universuri:

Al meu, al ei și cel comun pierdut prin multe sensuri.

Ah, și cât e de frumos s-o știi numai pe una…
Când alergi cu ea, ținând-o strâns de mână,
Când ea te-nvață a doua oară, având pe cap cunună,

Să te săruți cu ochii-nchiși, ca la-nceput – sub clar de lună,

Să simți plăceri sub degete durute,

Să guști trupesc atunci când buzele stau mute.

Și e superb să poți visa în doi pe-aceeași undă,

Să ai ce n-ai putea avea, să o cuprinzi și să te pătrundă,

Să dai ce ai și tot să nu-ți ajungă..

E minunat s-o vezi lucind și să o vezi cuminte,

S-o simți indiferentă, s-o simți cum se aprinde,

S-o vezi nebun, s-o simți cum pleacă,

Să o atingi, iar pielea ei să-ți cucerească porii,

Să-ntinzi mâna în sus și să cutreieri norii…

Ce simt eu e vis nestingherit.

E vechiul nou cu soare-acoperit.

E-un zbor plăpând ce-atinge orice strună

A unei voci ce-n șoaptă doar răsună.

Pentru ce simt eu – nu s-a inventat cuvânt. 

Supradoză de F 63

  

   Nu demult, oficial, dragostea a fost declarată o boală. Organizația Mondială a Sănătății a ajuns la asemenea concluzie după cercetări acerbe și experimente imperturbabile, cred eu.

     Și nu o oarecare boală, ci una mentală. Din cap se pornește totul. După ce am fost făcuți cu toții psihopați, am stat să mă gândesc dacă n-o fi adevărat. Și…cam așa e. Avem cu toții tulburări de afectivitate cauzate de persoane dragi. Devenim dependenți după ceva timp minunat petrecut lângă oameni frumoși la chip și personalitate. Suferim de insomnii și ne schimbăm brusc dispoziția. Avem comportamente ciudate. Devenim mai miopi, declarând că femeia de lângă noi e cea mai frumoasă și surzi, ignorând replici de genul: „nu e pentru tine”.

     Transformată din sentiment în boală, iubirea pare să aibă cea mai mare popularitate printre maladii. Într-un mod cât se poate de firesc, ea pare să aibă drept victime pe fiecare dintre noi. La ce intensitate e trăită/simțită/tratată, ea pare să fie cea mai dorită betejeală. Și, la cât de mare e inima noastră (pentru că, drept urmare a activității creierului, F 63 influențează direct mușchiul cardiac), ea pare să ne „lovească” doar o dată cu adevărat și la intensitate maximă.

     Aș putea spune că e unica boală „cu coaie”, pentru că ne joacă un milion de feste, ne pune la încercare, pleacă, se întoarce, iar pleacă, se face comodă în creier și lasă urme adânci (în trecut, pe corp, în minte și comportament).

Din propria experiență, risc să afirm că iubirea e asemănătoare cu gripa. Zburătoarele pasiuni și scurtele aventuri pot fi asociate cu o răceală neînsemnată. Amorezările și obsesiile depresive ar putea fi acea stare incipientă a gripei când avem nevoie de aspirină, paracetamol, septolete și analgetice. Această etapă e cunoscută de 98% dintre pământeni, iar medicamentele sus-numite sunt înlocuite cu întâlniri fugare, flirturi, săruturi și relații scurte de suplinire a necesităților fizice și, hai să zicem, morale/spirituale. Ultima etapă, cea cronică, se caracterizează printr-un dramatism tragic, aș zice eu. Ori persoana iubită moare, ori pleacă forțată de părinți, destin sau circumstanțe geo-politice. În consecință, relația se destramă, persoanele implicate nu se mai văd o viață întreagă, iar sentimentul trăit de cei doi rămâne a fi cel mai puternic și în restul cazurilor de „îmbolnăvire”. La fel, gripa devine fatală dacă nu consultăm medicul la timp, dacă circumstanțele geo-politice ne-au forțat să luăm medicamente cu termenul expirat ș.a.m.d. =)) Ar mai fi o stare cunoscută de omenire și cea în care reușim să ne împrietenim cu maladia și mergem  braț la braț cu ea. Cert e că, în ambele cazuri, virusul e mereu în aer.

Dragii mei, vă urez îmbolnăvire plăcută !

Happy Valentine's Day!

Inspirat de aici și aici.

2012, iarna

În nopți de ger, cu cer senin și lună plină,

Când lemnele trosnesc pe foc,

Eu lângă mine am minune.

Nici gânduri, membre, ochi sau buze nu vor să stea pe loc.

Nu am nici somn și nici un aer negru,

Există doar un sunet orb

Și liniștea ce mă aprinde,

Învăluit, profund atins de enigmaticul meu dor.

E ea, perfecta-mbrățișare, magnet al sufletului meu.

E ea, prea-dulce nebunie ce de tratat e greu.

E un desert fără cireșe amare.

E-un cer senin, iar eu – un soare ce apare.

Țigări și Ciocolată

     Stare. O stare care-mi stoarce din creier cele mai neobișnuite cuvinte. Cuvinte neînțelese. Din altă limbă. Nebune. Totuși nu sunt elocvente pentru a descrie ce simt. Un fel de motivare bolnavă, virusată de greșeli și alimentată cu siguranță.

     Vinovăție. Una care mă face puternic, mă inspiră și-mi dă impulsuri de a deveni un acționist (care are nevoie de a face ceva cu propriile forțe) fără a avea timpul de partea mea. Și, cred, că nici locul nu pare a fi unul potrivit.

Alături de mine am, însă, OAMENI. Oameni care continuă să-mi zâmbească, să-mi dea sfaturi, să mă certe și să-și facă griji, iar să zâmbească, să mă sărute, să-mi aducă cafea și să stea alături indiferent de dureri, pierderi, incomodități, emoții, griji sau adrenalină cerebrală provocate de firea mea zbuciumată.

Nebunie curată. Țigări, ciocolată și dulceață omenească, stări sufletești vibrante și viața capătă sens, devine frumoasă ca un boț de soare sau o chitară ce acoperă nudul unei femei cu părul prins sus, în coc.. :*

P.S.: Atenți la partea cu țigările, nu exagerați!

Prea multe rufe spălate în public

   Cândva, demult, nu erau mașini de spălat și femeile mergeau la râu să spele hainele, pe pietre, cu cenușă, cu mâna, chin mare-efort fizic (de asta gospodinele erau suple). Acolo se îngrămădea multă lume, lucrau, bârfeau, era un fel de trecere în revistă a societății, a lumii  în care trăiau. Secrete nu erau, se cam știa aproape totul unul despre altul. De exemplu dacă cineva venea cu rufele murdare de lut, toată lumea știa că proprietarii și-au construit casă; dacă hainele erau murdare de cenușă, toată lumea știa că aceștia au fost prin sobe. Tot acolo se vedea, cred, dacă fata era virgină în noaptea nunții, de câte ori bebe-ul a făcut caca și câte pahare de vin au dat pe alături bărbații. De atunci se trage ierarhizarea societății după stilul de viață: cei cu hainele mai curate urcau în susul râului, iar cei cu hainele mai murdare spălau în apa celor curați.
   Astăzi, site-urile de socializare au luat locul râurilor. Toată lumea scrie la „stare” ce simte - la fel cum soțiile își spuneau păsul făcând sport pe pietrele râurilor, toată lumea își pune tot felul de poze, mai decente și mai indecente, își anunță evenimentele, mai demne și mai rușinoase, fapte acțiuni, romane, unele care chiar nu aduc nicio atribuție socializării. Aici e locul în care lumea se ceartă (nu că în realitate n-ar face-o) și toată lumea știe, aici se poate să fim cine vrem, să spunem ce vrem, să facem ce vrem, suntem liberi de a face orice uitând de careva principii sau idealuri demne de urmat. Putem să-i vedem pe toți cât de deștepți sau proști sunt prin dialogurile dintre comentarii. Putem să gândim mai puțin având liniștea posibilității de a șterge ca (pauză) cu buretele tot ceea ce zicem.
   Vreau să văd ziua în care vom promova numai ce este frumos, respectat și inteligent. Hai măcar dacă lumea e plină de răutate - mediul online să fie mai bun, să avem de învățat noi, frățiorii noștri, nepoțeii - să fie ca o carte accesibilă tuturor. Haideți să fim mai rezervați și să nu înșirăm prostia în fața tuturor. Păstrați-o în PM-uri.

Mă-nchin, femeie

Cu glas sonor plânge chitara,

În fața ta, sub felinar;

Și la apus, când cade seara,

Visăm recife de coral.

       Când adormiți de locuri calde,

       Îmbrațișați pe banca noastră - 

       Și ghiocei din neaua albă,

       Și stelele pe bolta albastră.

       Mă-nchin cu drag, femeie scumpă,

Ce-adaugi lumii feerie,

Cea care a putut s-ascundă

Dureri și lacrimi ce-au rămas neștire.

      Tu să rămâi suflet curat,

      Și fugi tu de infame,

      Și mângâie chip de bărbat,

      Și-nvață de la MAME!

Oglinda și timpul – doi dușmani de temut ai femeii

   Femeia e o ființă năstrușnică care caută să fie mereu atrăgătoare și se bucură de fiecare dată cînd captează atenția vreunui individ de sex opus. Pentru asta, ea e nevoită să se îngrijească, să nu facă munci ce i-ar strica din frumusețe, să nu se streseze și să profite de cît mai multe ori pentru a demonstra că e frumoasă și plină de sex-appeal. Pentru un număr mare de femei, acestea sunt niște principii importante, pe baza cărora își construiesc și își aranjează viața. Ne putem da seama, că aceste doamne urmăresc scopul cuceririi bărbatului ideal și menținerea statutului de „femeie frumoasă”.