Furtună în Chişinău

     E furtună în Chişinău. Oameni uzi continuă să alerge prin ploaie căutând un adăpost pentru a evita vreo hipotermie sau o răceală. Vântul aduce stropii de ploaie în rafale. Nedumeriţi, trecătorii nu ştiu încotro s-o ia. Instinctele sunt cele care coordonează acţiunile celor plouaţi şi speriaţi de mişcările copacilor ce se îndoaie asemenea unor paranteze.


     Să conduci pe asemenea furtună e ca şi cum te-ai juca "De-a Baba Oarba", pentru că cel mai bine vezi la 2 metri, iar mai departe e ceaţa printre care se văd luminile gălbui ale colegilor de trafic. Acum e cel mai uşor să nimereşti într-un accident sau să vezi unul.


    Intru într-o parcare aşa cum fac mai mulţi dintre şoferii care gândesc lucid şi nu se grăbesc în vreo oarecare parte. Scot un pix şi-o foaie. Îmi notez ce văd şi scriu aceste rânduri. Stau pe 100.9. Radioul prinde bine. N-a fost atins de furtună. Observ pleonasmul prezentatoarei şi zâmbesc. Descărcările electrice rozovesc şi albăstresc cerul, iar eu clipesc gândindu-mă că urmează să ne ne luăm zborul, apoi să ne trezim într-o altă galaxie :) . Ploaia, însă, reduce turaţiile, cerul se deschide la culoare, iar eu mă pornesc la drum.


     Merg şi mă gândesc la ea - cea care mă lasă, de fiecare dată când pleacă, cu o greutate uşor transportabilă ce se aşează în jurul pieptului făcându-se simţită prin fiecare respiraţie. Vreau să-i vorbesc, să-i spun cum a fost azi, dornic s-o văd cum mă ascultă cu interes.


     Ştiu că mă îndrept spre o destinaţie în care ea nu mă aşteaptă, dar mi-aş fi dorit. Ştiu că fără ea totul mi se pare o plutire în abis, iar ea e punctul meu de orientaţie. Niciuna din poveştile care s-au scris până acum nu au puterea să descrie alchimia dintre Eu şi ea.


     Volanul îmi mângâie mâna dreaptă, mână care nu demult era mângâiată de mâna ei. Sau de chipul ei...sau de oricare parte a corpului ei. Ferestrele asudă şi încep să apară inscripţiile făcute cu ceva timp în urmă. "Te iubesc", "eşti perfectă...pentru mine", iar eu subscriu: "treizeci şi două"...zile rămase până la revederea ei.
   
     Aprind aerul condiţionat şi aştept să se încălzească. Semaforul arde roşu. Îi scriu un sms. Răspunsul primit mă bucură, având parcă proprietatea de-a-mi umple golul aşteptării. Şi-i spun fără să ştie, s-audă sau să afle: "n-ai vrea să încetezi să te mişti acolo-n colţ de suflet, în partea stângă, jos, sub inimă unde ţi-e locul?!".


     Tăcere. Drumul continuă. Privesc spre zare şi, la graniţa norilor ce acoperiseră Chişinăul, e senin. Eu voi ajunge acolo. Acolo unde norii nu vor mai fi un paravan al gândurilor mele.


     Aici, drumul parcă nici n-a fost udat. Pot să accelerez în voie. Privirile mi se-ndreaptă spre locuri unde aş fi putut sta cu ea. Culcaţi pe-o pătură, să râdem, să privim cerul, să urmărim apusul. Se face seară. Stau sub stele, care, parcă spălate de ploaie, strălucesc mai tare. Vântul îmi adie părul, iar eu îi spun parcă mi-ar fi alături:
Noapte bună,
Te iubesc!