Cuvânt neinventat

Pentru ce  simt eu – nu s-a inventat cuvânt!
Căci e prea pur și, parcă, e prea sfânt,

Căci ucigaș, diavolește parcă,
Plăcut de dureros inima-mi arată
Cum din senin, dar și din nebuloase focuri,

Vine un vânt ce-mi dezgolește locuri,

Vine o ploaie ce sufletul mi-l aburește,
O caldă respirație ușor mă amețește,

Iar vocea unei dulci copile subtil îmi amintește:

E-un joc abraș ce capătă esență,

E-un loc nebun ce-mi fură a mea prezență.

E o licoare tare, e chinul din poveste

Eliberat de un final frumos, pe noi ne-adăpostește.

Dar ce folos, e efemer,

E pentru câteva momente,

Căci visul are și-un sfârșit știut numai de unul,

Mai are și o altă față, ținută cu prudență, să nu se degajeze.

Dar o mai face.

Jucând pe-ascuns pe alte continente,
Cu alte minți și ignorând momente,

Ce-ademeneau în jurul meu trei universuri:

Al meu, al ei și cel comun pierdut prin multe sensuri.

Ah, și cât e de frumos s-o știi numai pe una…
Când alergi cu ea, ținând-o strâns de mână,
Când ea te-nvață a doua oară, având pe cap cunună,

Să te săruți cu ochii-nchiși, ca la-nceput – sub clar de lună,

Să simți plăceri sub degete durute,

Să guști trupesc atunci când buzele stau mute.

Și e superb să poți visa în doi pe-aceeași undă,

Să ai ce n-ai putea avea, să o cuprinzi și să te pătrundă,

Să dai ce ai și tot să nu-ți ajungă..

E minunat s-o vezi lucind și să o vezi cuminte,

S-o simți indiferentă, s-o simți cum se aprinde,

S-o vezi nebun, s-o simți cum pleacă,

Să o atingi, iar pielea ei să-ți cucerească porii,

Să-ntinzi mâna în sus și să cutreieri norii…

Ce simt eu e vis nestingherit.

E vechiul nou cu soare-acoperit.

E-un zbor plăpând ce-atinge orice strună

A unei voci ce-n șoaptă doar răsună.

Pentru ce simt eu – nu s-a inventat cuvânt.